Pierzând luna

      N-am mai scris de ceva vreme. De ceva vreme sunt mai fericită. Atât cât poate să fie un om căruia i s-a călcat iubirea în picioare.

      M-am gândit din ce în ce mai mult la faptul că uneori e bine să nu forțezi lucrurile și că dacă nu e menit să fie, cel mai bine e să o lași baltă. Din orice punct de vedere; deși eu mă refer mereu la tine. M-am raportat prea mult timp la tine și am uitat de mine. E adevărat că iubind te pierzi... dar oare chiar ai meritat?

      Mi-ar plăcea, cândva, să-ți dai seama că ai rătăcit luna cautând prea mult stelele. Și dragule, deși luna e noapte de noapte pe cer, s-ar putea ca pe strada ta să-ți fie cu nori. Și nu știu cum îți vor lumina stelele drumul; cel spre casă, dar și în suflet.

      Ar fi bine, măcar acum, cât timp ”prea târziu” nu e atât de târziu, să îți rânduiești inima. Nu înțelegi la ce ma refer? Stai cu ochii pe cer; s-ar putea să îți dai seama.

      Mă mai întreb uneori... am trecut prin toate astea doar ca să fim iar străini?

     

Dor

      Nu mai știu ce să-ți scriu, mă crezi? Obișnuiam să vorbim cu orele, iar acum abia dacă mai pot umple câteva rânduri...

      Cum să-ți spun că mi-ai făcut atât de mult bine și de două ori mai mult rău, acum, când singura limbă pe care o vorbim e tăcerea? Mi-ar fi plăcut să înțeleg mai devreme că în viață mereu ai de ales. Și că, spre deosebire de mine, nu toți vor alege cu inima. Am avut încredere, însă, că tu o vei face.

E atât de important să iubești și să faci alegerile corecte la timp, căci dacă n-o faci sfârșești așa. Cum așa? Uită-te la noi. La ce a mai rămas; în curând nimic.

      Aș fi vrut să nu te pierzi de mine. Să mă iei de mână și să facem bine. Să învățăm din greșeli și să renunțăm la orgoliu. Să prelungim secundele de împăcare cam cât pentru o viață. Poate într-o altă viață. Aștept cu nerăbdare...

      Îmi e dor; dor de mine; dor de tine; dor de noi.