Cum să mi te smulg din suflet, când rădăcinile sunt atât de adânc prinse în ființa mea? Cum să te uit când îmi inunzi gândurile? Și cum să nu am nevoie de tine când ești aerul necesar sufletului? Când ești hrană pentru inimă în zilele de foamete din interiorul meu?
Nu m-ai învățat niciodată ce să fac atunci când pleci, când strâng în pieptul meu tot dorul de pe lume care tot al tău e, când privesc la cer și te culeg de printre stele... nu mi-ai spus ce să fac ca să nu-ți simt lipsa și cum să adorm fără să mă gândesc la tine. Nu mi-ai arătat cum să merg fără să-ți caut palma în care să-mi împletesc degetele, cum să nu-ți regăsesc privirea și râsul în oricare străin pe care-l întâlnesc și cum să trăiesc fără șoaptele, pe care noapte de noapte, le simțeam alunecând pe lângă urechea mea.
Dincolo de tine se află singurătate, dor, neliniște... cum aș putea să mai fiu eu, dacă tu nu-mi ești?
