Cel mai rău îmi pare că mi-am permis să mai sper

   A fost clișeic din partea mea să mă arunc înapoi în braţele celui care o dată m-a rănit. Deşi... era atât de previzibil că cel ce te răneşte o dată nu va ezita nici a doua oară.
   Mi-am permis luxul de a mă întoarce la tine. Şi ştii de ce? Pentru că „obiceiurile vechi mor greu”, iar tu eşti atât de vechi încât am uitat că te mai am. Şi când m-am trezit cu tine în faţa uşii mele, am uitat de nopţile nedormite, de lacrimile irosite şi de suferinţa provocată atunci când ai plecat prima dată. M-am agăţat de vorba aia cum că „dragostea adevărată nu moare niciodată”. Aşa am crezut şi eu...
   Până azi.
   Până azi, când pentru a doua oară „tu nu”, iar „eu da”. Când după primul semn de nesiguranţă ai decis că nu se mai merită riscul.
   Iar cel mai rău îmi pare că mi-am permis să mai sper că la primul obstacol o să te comporţi diferit, dar n-ai făcut-o...