N-am să neg niciodată faptul că mi-a fost greu să te las să pleci, dar gândul că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te opresc parcă mai şterge din sentimentul apăsător de vină. La fel ca şi vorbele destul de grele pe care mi le-ai aruncat, crezând că sufletul meu e din beton-armat: oricâte pietre ai arunca în el nu se va sparge. Ei bine, află că nu ştiu cum, s-a crăpat şi s-a tot crăpat până a făcut poc!
Şi în încercarea disperată de a aduna toate bucăţelele şi a le lipi la loc, în poziţia lor iniţială, am învăţat că niciodată nu va mai arata la fel. Niciodată nu mă voi mai simţi la fel. Aşa că pentru câteva momente am renunţat la tot. Şi chiar atunci, asta ca să vezi cât de puternic este destinul, cineva mi-a întins o mâna şi m-a ajutat să adun şi să repar toată mizeria pe care ai făcut-o tu.
Aşa, am conştientizat că aveai dreptate: tu nu eşti ca restul. Tu eşti mai rău. Sau în cazul meu, tu ai fost mai rău, pentru că acum nu-mi mai eşti. Acum eşti doar o amintire. Sau chiar un coşmar.
Însă important e c-am învăţat ceva din tot ce s-a întâmplat... întotdeauna e loc de mai bine, iar un om care te iubeşte va vrea să te vadă fericită şi ar face orice îi stă în putinţă ca să-ţi vadă zâmbetul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu