Nu știu dacă îți mai amintești când ți-am scris ultima dată, deși o fac des. Tu nu obișnuiești să dai răspunsuri. Mereu ai fost omul care pune întrebări și ocolește răspunsuri. E ușor să pari a fi puternic și integru, e trist să te rezumi doar la atât.
Se spune că trecutul nu trebuie tratat în prezent pentru că lasă urme greu de îndepărtat. Dar ce păcat că pentru a mă putea raporta la tine trebuie să intru adânc în trecut. Prezentul te-a lăsat prea indiferent.
Am învățat multe lucruri de când te-ai pierdut de mine și mai am foarte puțin până să-ți mulțumesc că mi-ai fost lecție. Ești omul care mi-a făcut cel mai mult bine, dar de două ori mai mult rău. Știi ce e și mai trist? Că a fost nevoie de atâta timp pentru a fi fericiți și doar de o zi pentru a distruge... pentru a ne distruge.
Prietenii nu mă mai întreabă de tine; nici măcar eu nu mă mai întreb ce-i cu tine. O să devii unul cu mulțimea. Într-adevăr, timpul poate că nu le rezolvă pe toate, dar măcar te ajută să trăiești cu ele. E un analgezic bun pentru dezamăgiri. Se pare că timpul tău e puțin diferit de al meu; stă pe loc. Așa e când vrei să construiești fericire din nefericirea altui om. O să-mi spui că nu mă recunoști, că nu sunt cuvintele mele... sper să mă mai citești. Nu ca înainte când mă aveai în mâini, ci ca oricare altul. Nu înțelegi acum, poate peste ceva timp.
Da, o să suspin la fiecare februarie. Da, mă voi întrista la fiecare trei. Dar n-o să-ți mai permit vreodată să mă întorci din drum, fie și doar cu amintirea ta.
Îmi spune lumea că te-aș fi iubit fără o limită a sufletului. Ciudat, acum e un mare gol.
