Către Moș Crăciun

      Dragă Moșule,

      Nu obișnuiesc să-ți scriu. Aveam probabil părul cârlionțat și blond ultima dată când am facut-o. Însă în acest an mi-am dorit mereu câte ceva de la oameni și niciodată n-am primit, de aceea îți scriu ție.
      Așadar, mi-ar plăcea un suflet nou.
      Cred că am primit unul defect. Sau cu mici erori de funcționare care între timp s-au tot agravat.
      Cel nou, să fie unul cu garanție ca să-l pot returna în caz de-mi intră cineva încălțat în el și mi-l murdarește pe alocuri; în caz de-l va folosi cineva abuziv, fă-l să fie ”free trial” pentru 15 zile și apoi să plătească pentru el cu iubire; pune-mi și un spiriduș la intrare care să-i dea afară pe toți cei care pătrund nepoftiți; să fie waterproof în caz că spiridușul este neglijent; mi-ar fi utili și niște senzori anti-minciună, ca să nu mai creadă orice vorbă dulce i se spune.
      Te rog, ai grijă cum îl împachetezi, să nu-mi mai vină fisurat și defect. Am nevoie să fie nou și mai de calitate decât primul, să nu se spargă la orice atingere... pentru că-mi ia mult să-l repar.
      Te aștept, Moșule, cu bradul făcut și niște prăjituri. Așa e felul meu de ați mulțumi pentru cadou.


P.S: Să fii totuși atent cu cel vechi, a trecut prin multe și are nevoie de odihnă.

Fericire

      Au trecut veacuri de când am vorbit ultima dată. Mi-ai scris chiar zilele trecute să mă întrebi ce mai fac. Am schimbat doar banalități, ca între doi străini care se întâlnesc pe stradă și se întreabă ce mai fac, dar nu așteaptă niciodată răspunsul. Suntem și noi tot un fel de străini, nu? Cel puțin așa mi-ai tot spus.
      Străini... Dar crezi că-mi pasă în felul ăsta de toți oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă? Crezi că-mi vine să-i strâng în brațe pe toți, doar așa din altruism? Mă știi prea bine și mi-ai locuit în inima o vreme. Măcar lucrurile astea ar trebui să mă deosebească de o oarecare. Sau pe tine te apucă dorul de oricine? Sau te apuci să rememorezi amintiri cu orice om pe care ți tu minte că l-ai văzut pe drum?
      Deci spune-mi, cum mai ești? Eu de fericire te întreb. Nu de jobul plictisitor pentru care nu-ți vine să te trezești dimineața și nici de cine știe ce femei care îți mai încălzesc patul. Ți-a mai încălzit cineva sufletul de când am plecat? A mai locuit cineva acolo? Dacă da, mi-a șters de tot dezordinea pe care am lăsat-o în urmă?
      Și ce-i fericirea până la urmă? Să ai un job, bani de club în weekend și timp de-o vacanță? Să te iubească cineva, să primești cadouri sau să ai cu cine-ți da tag la un film? Să fii invitat la câte un party și să ai cu cine merge? Eu tot mă încăpățânez să zic că-i mai mult de atât.

      Așa că te provoc să te uiți în ochii mei și să-mi spui: ești sau nu fericit?

Pierzând luna

      N-am mai scris de ceva vreme. De ceva vreme sunt mai fericită. Atât cât poate să fie un om căruia i s-a călcat iubirea în picioare.

      M-am gândit din ce în ce mai mult la faptul că uneori e bine să nu forțezi lucrurile și că dacă nu e menit să fie, cel mai bine e să o lași baltă. Din orice punct de vedere; deși eu mă refer mereu la tine. M-am raportat prea mult timp la tine și am uitat de mine. E adevărat că iubind te pierzi... dar oare chiar ai meritat?

      Mi-ar plăcea, cândva, să-ți dai seama că ai rătăcit luna cautând prea mult stelele. Și dragule, deși luna e noapte de noapte pe cer, s-ar putea ca pe strada ta să-ți fie cu nori. Și nu știu cum îți vor lumina stelele drumul; cel spre casă, dar și în suflet.

      Ar fi bine, măcar acum, cât timp ”prea târziu” nu e atât de târziu, să îți rânduiești inima. Nu înțelegi la ce ma refer? Stai cu ochii pe cer; s-ar putea să îți dai seama.

      Mă mai întreb uneori... am trecut prin toate astea doar ca să fim iar străini?

     

Dor

      Nu mai știu ce să-ți scriu, mă crezi? Obișnuiam să vorbim cu orele, iar acum abia dacă mai pot umple câteva rânduri...

      Cum să-ți spun că mi-ai făcut atât de mult bine și de două ori mai mult rău, acum, când singura limbă pe care o vorbim e tăcerea? Mi-ar fi plăcut să înțeleg mai devreme că în viață mereu ai de ales. Și că, spre deosebire de mine, nu toți vor alege cu inima. Am avut încredere, însă, că tu o vei face.

E atât de important să iubești și să faci alegerile corecte la timp, căci dacă n-o faci sfârșești așa. Cum așa? Uită-te la noi. La ce a mai rămas; în curând nimic.

      Aș fi vrut să nu te pierzi de mine. Să mă iei de mână și să facem bine. Să învățăm din greșeli și să renunțăm la orgoliu. Să prelungim secundele de împăcare cam cât pentru o viață. Poate într-o altă viață. Aștept cu nerăbdare...

      Îmi e dor; dor de mine; dor de tine; dor de noi.

O să zâmbesc și vei înțelege singur

      Nu știu dacă îți mai amintești când ți-am scris ultima dată, deși o fac des. Tu nu obișnuiești să dai răspunsuri. Mereu ai fost omul care pune întrebări și ocolește răspunsuri. E ușor să pari a fi puternic și integru, e trist să te rezumi doar la atât.

      Se spune că trecutul nu trebuie tratat în prezent pentru că lasă urme greu de îndepărtat. Dar ce păcat că pentru a mă putea raporta la tine trebuie să intru adânc în trecut. Prezentul te-a lăsat prea indiferent.
      Am învățat multe lucruri de când te-ai pierdut de mine și mai am foarte puțin până să-ți mulțumesc că mi-ai fost lecție. Ești omul care mi-a făcut cel mai mult bine, dar de două ori mai mult rău. Știi ce e și mai trist? Că a fost nevoie de atâta timp pentru a fi fericiți și doar de o zi pentru a distruge... pentru a ne distruge.
      Prietenii nu mă mai întreabă de tine; nici măcar eu nu mă mai întreb ce-i cu tine. O să devii unul cu mulțimea. Într-adevăr, timpul poate că nu le rezolvă pe toate, dar măcar te ajută să trăiești cu ele. E un analgezic bun pentru dezamăgiri. Se pare că timpul tău e puțin diferit de al meu; stă pe loc. Așa e când vrei să construiești fericire din nefericirea altui om. O să-mi spui că nu mă recunoști, că nu sunt cuvintele mele... sper să mă mai citești. Nu ca înainte când mă aveai în mâini, ci ca oricare altul. Nu înțelegi acum, poate peste ceva timp.
      Da, o să suspin la fiecare februarie. Da, mă voi întrista la fiecare trei. Dar n-o să-ți mai permit vreodată să mă întorci din drum, fie și doar cu amintirea ta.
      Îmi spune lumea că te-aș fi iubit fără o limită a sufletului. Ciudat, acum e un mare gol.

Te-ai gândit?

      Ai plecat și m-ai lăsat singură. Singură și cu atâtea întrebări, cu un gând care nu mă lasă în pace și cu o nesiguranță care mă apasă pe suflet.

      Aș vrea să-mi spui, peste ani la o cafea, ce te-a nemulțumit. Să fie oare vorba despre grija pe care ți-o purtam? Sau poate iubirea sinceră te înnebunea? Ori poate te-a speriat viitorul? Că-mi doream mai mult cu tine? Poate te-au îndepărtat serile petrecute în doi? Sau poate n-au fost suficiente? Te-a îngrozit gândul că îți voi fura prea mult din timp? Sau din suflet? Te-au speriat părinții mei? Sau poate au făcut-o ai tăi? Nu-ți plăcea mâncarea pe care ți-o găteam? Poate erau de vină filmele la care nu mergeam? Sau poate toate ieșirile pe care le amânam? Barul ăla ce nu-l iubeam? Sau telefonul care niciodată nu suna? Să fi fost banii pierduți la ”ceas”? Sau poate excursia la care am renunțat? Cheia ce-ai pierdut-o? Weekend-urile petrecute oricum numai nu cu noi? Orele plecate de la facultate? Sutele de kilometri făcuți? Miile de minute de ceartă? Secundele de împăcare? Mi-ar plăcea să știu.

      Pentru că, vezi tu, vreau să le repar. Nu, nu, dragule. Nu pentru tine, ci pentru mine. Pentru un alt bărbat care nu se va speria de acele câteva greutăți peste care va da și le va putea rezolva, luându-mă în calcul și în suflet. Ți-am spus, te aștept la o cafea, să discutăm.

      Și totuși...

      Te gândeai că o să pierzi jocul ăsta numit ”dragoste” dacă pariezi prea mult? Sau poate ți-ai dat seama că ești prea gol și nu ai ce să irosești?

Străinului de azi

      Nu știu dacă îți mai amintești când ți-am scris ultima dată. Nu ne-am mai vorbit de mult și nu ne-am mai întâlnit privirile de ceva vreme. Pare că nici nu ne-am cunoscut vreodată.

      Prietenii mă mai întreabă de tine; zâmbesc și prefer să le spun că nu mai știu. Refuz să vorbesc despre tine pentru că știu că dacă aș face-o mi-ar lua foc inima de fericire și nu m-aș mai opri ore întregi din vorbit. Apoi, probabil, m-ar cuprinde o tristețe amară știind că nu mai ești. Mereu am impresia că tot ce este legat de tine este echivalentul unui regret.

      Vreau să știi că nu mi-e dor de tine. Am însă un dor ciudat care te include și pe tine; amintiri, locuri, piese, versuri, dragoste, atingeri, obiceiuri, plimbări. Locuri?! Am spus deja?

      Cum orice lucru are un final și nimic nu este pentru totdeauna, ar fi trebuit să anticipez sfârșitul. Doar că am refuzat. Așa sunt eu, cred că Dumnezeu și timpul așează și repară lucrurile mereu. Doar că tu n-ai avut niciodată încredere în noi. Speranța și lupta mea nu erau suficiente pentru a depăși orice obstacol. Nu, nu dau vina pe tine, mi-am asumat greșelile și le regret. Va trebui tu, într-o zi, când te lasă orgoliul, să înfrunți propriile greșeli și să ți le asumi singur.

      Țin să-ți mulțumesc că te-am iubit. Și încă ce mult te-am iubit. Da, la trecut. Mulțumesc că m-ai învățat să fiu mai puternică. Deși era de preferat să o fac cu tine la braț.