Străinului de azi

      Nu știu dacă îți mai amintești când ți-am scris ultima dată. Nu ne-am mai vorbit de mult și nu ne-am mai întâlnit privirile de ceva vreme. Pare că nici nu ne-am cunoscut vreodată.

      Prietenii mă mai întreabă de tine; zâmbesc și prefer să le spun că nu mai știu. Refuz să vorbesc despre tine pentru că știu că dacă aș face-o mi-ar lua foc inima de fericire și nu m-aș mai opri ore întregi din vorbit. Apoi, probabil, m-ar cuprinde o tristețe amară știind că nu mai ești. Mereu am impresia că tot ce este legat de tine este echivalentul unui regret.

      Vreau să știi că nu mi-e dor de tine. Am însă un dor ciudat care te include și pe tine; amintiri, locuri, piese, versuri, dragoste, atingeri, obiceiuri, plimbări. Locuri?! Am spus deja?

      Cum orice lucru are un final și nimic nu este pentru totdeauna, ar fi trebuit să anticipez sfârșitul. Doar că am refuzat. Așa sunt eu, cred că Dumnezeu și timpul așează și repară lucrurile mereu. Doar că tu n-ai avut niciodată încredere în noi. Speranța și lupta mea nu erau suficiente pentru a depăși orice obstacol. Nu, nu dau vina pe tine, mi-am asumat greșelile și le regret. Va trebui tu, într-o zi, când te lasă orgoliul, să înfrunți propriile greșeli și să ți le asumi singur.

      Țin să-ți mulțumesc că te-am iubit. Și încă ce mult te-am iubit. Da, la trecut. Mulțumesc că m-ai învățat să fiu mai puternică. Deși era de preferat să o fac cu tine la braț.